> Tarantulele - anatomie si reproducere | Tarantule | Nevertebrate

Teraristica Romania

Tarantulele - anatomie si reproducere
Tarantule
Scris de Robert Carst   

 Anatomie

- Anatomie externă:


 
Asemenea insectelor, păianjenii au o cuticulă tare sau carapace corporală, numită exoschelet. Cuticula acoperă cefalotoracele și picioarele și previne pierderea de umiditate, implicit uscarea păianjenului. În plus, cuticula furnizează păianjenului un suport structural. Păianjenii au de asemenea și un schelet intern, care este de fapt o extensie a cuticulei externe. Scheletul intern servește ca o suprafață de inserare a mușchilor.
Corpul tarantulelor este alcătuit dintr-un cefalotorace sau prosomă (rotunjit și nesegmentat) și abdomen sau opisthosoma. Cele două sunt legate între ele printr-un peduncul (pețiol, pedicul) subțire.
Cefalotoracele prezintă opt ochi simpli, grupați în două grupuri de câte patru, situați dorsal și anterior. Pe cefalotorace sunt situate ventral și șase perechi de apendice (prima pereche o reprezintă chelicerele, a doua pereche o reprezintă pedipalpii, iar ultimele patru perechi apendicii locomotori sau picioarele).
Chelicerele sunt formate din două segmente, cel terminal în formă de gheară, pe acestă deschizându-se orificiul glandei veninoase (veninul servind la omorârea prăzii).
Pedipalpii servesc la mestecarea și ruperea prazii, iar la masculii maturi, ca organ copulator, pentru transferul spermatoforilor.
Perechile de apendici locomotori, fiecare alcătuit din șapte segmente (coxa, trochanter, femur, patela, tibie, tarsus,metatarsus), servesc la deplasare, dar și pentru săpat, țesut pânză, simț tactil.
Picioarele «păroase» - Multi păianjeni au aglomerări dense de perișori scurți numite « scopulae » între gheare. Capătul fiecărui perișor este împărțit în mulți perișori mai mici, asemănător oarecum cu o perie, acești perișori adună o oarecare umiditate de pe întinderea suprafețelor umede, «lipind » practic picioarele animalului de aceste suprafețe. Păianjenii cu astfel de picioare pot urca pe suprafețe netede precum sticla. Se observă pe partea ventrală a  tarsusului și metatarsusului, având o colorație metalică cu reflexie albastră.
Picioarele cu gheare – două gheare cu aspect de dinte la capătul piciorului unui păianjen îl ajută să adere la suprafețele pe care acesta merge. Păianjenii care construiesc pânză au o a treia gheara, mijlocie care se agață de firele de mătase ale pânzei și împiedică degradarea acesteia de către perisorilor ghimpati. Această adaptare îi permite păianjenului să se prindă de suprafețe netede, uscate fără ca animalul să alunece sau să cadă.
Abdomenul este nesegmentat si poarta filierele (două perechi) în legatura cu glandele sericigene care secretă firul de mătase.

                             

                

  -Anatomia interna

     

-Sistemul locomotor

    

Scheletul intern, cel pe care se prind mușchii tarantulei, reprezintă o extensie a cuticulei externe.
Cele șapte segmente ale picioarelor unui păianjen îl fac mult mai flexibil decât cel al omului. Ca și oamenii, păianjenii au mușchi care flexează picioarele spre corpul animalului. Cu toate acestea, păianjenii nu au mușchi care să determine extensia picioarelor. De fiecare dată când un păianjen este nevoit să extindă un picior, trebuie sa pompeze lichid in acel picior. Apoi, pentru a flexa din nou piciorul, presiunea este eliberată și lichidul se scurge din picior în timp ce mușchii sunt activați. Acest proces este similar cu modul în care un furtun de grădină devine rigid și mișca necontrolat când este umplut cu apă, și apoi devine din nou imobil când apa nu mai curge prin el.

       

-Sistemul digestiv

    

 Un tub digestiv se extinde pe toată lungimea corpului păianjenului. În cefalotorace, tubul este mai larg și formează un așa zis stomac, care are rolul de a aspira hrana. Când mușchii stomacului se contractă, mărimea stomacului crește. Asta conduce la tragerea hranei prin stomac în intestine. Sucurile din tubul digestiv descompun hrana lichida în molecule îndeajuns de mici încât să treacă prin pereții intestinului în sânge. Hrana este apoi distribuită la toate părțile corpului. Hrana este de asemenea aspirată prin stomac într-un recesus numic caeca. Capacitatea de a depozita hrană în caeca îi permite păianjenului să supraviețuiască pentru perioade lungi de timp, chiar mai mult de un an, fără mâncare.

-Sistemul respirator

 Păianjenii au sisteme respiratorii diferite. Unii posedă așa numiții “book-lungs”, unii poseda trahei tubulare, și altii prezinta ambele forme. Tarantulele poseda “book-lungs”.
“Book-lungs”  sunt situați pe partea ventrală în dreptul a două zone lipsite de păr. Fiecare “book-lung”  are o fantă deschisă pentru a primi aerul din exterior și o serie structuri umplute cu hemolimfă, asemănătoare unor frunzulițe, numite lamele (aproximativ 15 pentru fiecare structură). Când aerul trece în  corpul păianjenului, hemolimfa trece prin lamele fiind astfel oxigenată. În acest mod structurile interne ale organismului sunt oxigenate.

                                    

-Sistemul reproducător

     
-Anatomia femelelor:

                   
Receptaculii seminali sunt prezenți doar la femela, și reprezintă de fapt sacii unde sperma mascului este depozitată. Există o mulțime de forme și mărimi ale acestora, în funcție de specie. Pot fi o pereche sau o structură unită (de obicei cu formă de dom sau piatră de mormânt) ce se ramifică din uterul extern. Receptaculii uniți apar ca două structuri distincte ce se alipesc odată cu înaintarea în vârstă a păianjenului. Acești receptaculi seminali sunt schimbați la năpârlire o dată cu exuviul. Din aceasta cauză, sperma depozitată în ei va fi pierdută după o năpârlire, practic femela redevine virgină. Există însa 2 specii la care femelele nu posedă receptaculi, în schimb ele depozitează sperma în pori ai uterului intern, acestea sunt Sickius longibulbi și Encyocratella olivacea.

Uterul Extern -se găsește doar la femele și este un tub transparent de piele care leagă uterul intern la un capăt și un “gonoslit” la celălalt. Ca și receptaculii seminali și uterul extern este schimbat la fiecare năpârlire, este singura parte a uterului care este schimbată. Este primul loc în care are loc contactul dintre oua și spermă și este cea mai importantă structură în determinarea sexului unei tarantule pe baza exuviilor.

Bursa copulatrix. Este prima nișa ce se formează sub receptaculii seminali și uterul extern. De asemnea este o structura întalnită doar la femele și se presupune că este zona în care ouăle și sperma se amestecă înainte de depunerea în sacul cu oua.


 
-Anatomia masculilor:
 
Gonopore -este deschizatura (orificiul) din centrul zonei epigastrice a mascului, care duce la testicule. Testiculele sunt 2 tuburi lungi elicoidale care produc sperma și acționează drept conducte pentru aceasta.

Organe accesorii - cunoscute și sub numele de glande accesorii, organe sau glande epigastrice. Funcția exactă a acestor organe nu este cunoscută, dar se presupune că folosesc la producerea unui lichid adeziv care ajută la lipirea spermei de pânză în momentul în care masculul își încarcă bulbii sexuali de la nivelul pedipalpilor. Pot fi extrem de proeminente la unele specii (Brachypelma vagans) și sunt confundate adesea cu receptaculii seminali uniți. Aceste glande accesorii sunt mai late la vârf decât la bază și de obicei au aspectul unui copac sau ciuperci, spre deosebire de receptaculii seminali care sunt mai lați la bază decât la vârf. Bineînțeles că există și unele excepții de la regulă, cum ar fi speciile de Poecilotheria și Aphonopelma chalcodes care prezintă glande accesorii ce sunt mai late la bază decât la vârf.

            

-Sistemul excretor

        

Majoritatea păianjenilor convertesc surplusul de nitrogen in acid uric, și îl elimină ca un produs insolubil. Tuburile Malpighi extrag aceste reziduuri din hemolimfa și le drenează în cloacă, de aici fiind eliminate prin anus. Acest mod de excreta acidul uric este și o cale de a conserva rezervele de apă, mai ales la păianjenii care trăiesc în medii uscate.
Totuși tarantulele, aparținând infraordinului Mygalomorphae, păstrează structuri ancestrale numite nefridii ( rinichi mici) care utilizează cantități mari de apă pentru excreția nitrogenului rezidual sub formă de amoniac.

       

-Sistemul circulator

 Păianjenii au ceea ce se numește un sistem circulator deschis. Inima pompează hemolimfa printr-o serie de vase și artere, dar paianjenilor le lipsește sistemul complex de capilare care la vertebrate schimbă oxigen, nutriente, și deseuri între sange și țesuturile corporale. În schimb, hemolimfa se infiltrează printre țesuturile păianjenului, se adună în « buzunare » mici pe partea ventrală a corpului, și ajunge din nou la inima. Nu toată hemolimfa trece prin organele respiratorii ale paianjenului. Un sistem circulator eficient, de presiune mare este crucial pentru locomoția păianjenului.

                         

-Sistemul nervos

Sistemul nervos central al unui păianjen este în cefalotorace. Acesta include encefalul, care este conectat la numeroase celule nervoase grupate în așa numiții ganglioni. Filete nervoase de la encefal și ganglioni se distribuie în tot corpul păianjenului. Filetele nervoase duc informațiile provenite de la organele de simț la creier. Creierul răspunde apoi prin impulsuri nervoase pentru a controla activitațile corpului.

                                     

-Analizatori

Principalul organ de simț al tarantulelor îl reprezintă perișorii tactili. Aceștia sunt folosiți pentru a recunoaște semnale chimice (feromoni), vibrații, direcția vântului și chiar sunete.
Tarantulele posedă 8 ochi simpli, grupați în două grupuri de câte 4. Ochii sunt situați pe partea dorsală a cefalotoracelui. Cu toate că posedă 8 ochi, simțul văzului nu este foarte dezvoltat la tarantule, acestea fiind capabile să distingă doar întunericul, lumina și mișcarea. În general tarantulele arboricole văd mai bine decât cele terestre.

                                           

                              

Reproducerea

      

      

       

Toate speciile de tarantule se reproduc sexuat. Reproducerea este realizată prin transferul unui spermatofor de la mascul la femela. Pentru a realiza cu succes acest transfer tarantulele vor iniția un ritual complex de împerechere. Masculii ajunși la maturitate iși vor construi o pânză, pe care iși vor freca abdomenul eliberând astfel o cantitate de spermă, apoi iși vor introduce pedipalpii în spermă și își vor umple „bulbii sexuali”, în aceste structuri sperma va fi depozitată până când o femelă receptivă va fi întâlnită. Tot cu ajutorul acestor structuri masculii  introduc spermatoforii în receptaculii seminali (spermathecae) ai femelei.
Împerecherea începe cu masculul și femela localizându-se unul pe altul cu ajutorul feromonilor și a vibrațiilor. Odată ce aceștia au determinat că sunt de sex opus și aparțin aceleiași specii, împerecherea poate începe. Masculul va încerca să imobilizeze femela folosindu-se de apofizele tibiale, formațiuni anatomice ce apar odată cu atingerea maturității sexuale. După ce a reușit să o imobilizeze acesta va transfera spermatoforii din „bulbii sexuali” în uterul extern și receptaculii seminali (spermathecae) ai femelei.
Odată împerecherea terminată, masculul se va retrage rapid pentru a nu fi mâncat. Canibalismul sexual este întâlnit în cazul tarantulelor, însa nu foarte des.

                                      
 
-Ecloziunea și dezvoltarea             

                

Tarantulele sunt animale ovipare, după împerechere ouăle sunt depuse într-un cocon. Timpul scurs de la împerechere până la depunere este de asemenea foarte variabil (putând să se întindă de la o lună până la 8 luni), această durată este cauzată de diferiți factori ca: anotimp, temperatură, umiditate, hrănire, durata scursă de la ultima năpârlire a femelei etc. După depunere femela va avea grijă de cocon, instinctul matern fiind foarte dezvoltat. În funcție de condițiile de mediu, femela va întoarce, roti sau chiar muta coconul. La unele specii aparținând genurilor Hysterocrates, Stromatopelma, Holothele, Psalmopoeus, Tapinauchenius, Pterinochilus etc. a fost observat fenomenul de „double clutching”, adică depunerea a două coconuri rezultate în urma unei singure împerecheri. Numărul de ouă depuse variază foarte mult, acesta fiind proporțional cu vârsta dar mai ales cu mărimea femelei care depune. Recordul este considerat ca aparținând  unei femele de Lasiodora parahybana, cu peste 2000 de ouă la o singură depunere. La speciile mici se intalnesc și coconi cu doar 30-50 de ouă.
Pentru a ieși din ou nimfele se folosesc de o structură denumita „egg-teeth” de la baza pedipalpilor, asemănătoare cu cea care apare la păsări sau reptile. În natura, sau în captivitate atunci când coconul nu este desfăcut, în acest stadiu puii se află în sac, incapabili să se hrănească și depinzând înca de nutrientele furnizate de ou. Acest stadiu poarta diferite denumiri: „eggs-with-legs” „prelarvae” sau „ nimfa I”, dupa alte 3-5 săptămâni urmează o nouă năpârlire. O dată cu aceasta este atins stadiul de „ nimfa II” sau „ larva ”, în acest stadiu puii sunt mai mobili, posedă chelicere dezvoltate însa înca nu se pot hrani.
La urmatoarea năpârlire, se ajunge la stadiul de „ spiderling”, puiul părăsește coconul și are toate caracterele și caracteristicile unei tarantule adulte. 

                     

Naparlirea – se referă la înlocuirea periodică a exoscheletului de către tarantule. Fiind nevertebrate, acestea posedă un exoschelet ce le acoperă exteriorul corpului. Pentru a putea crește, ele trebuie să îl înlocuiască. Asta se întamplă prin formarea unui nou exoschelet sub cel vechi. La năpârlire exuviumul vechi este schimbat cu unul nou, mai încăpător.
Multe tarantule adulte năpârlesc o dată la 1-2 ani. Tarantulele tinere vor năpârli mai frecvent, de câteva ori pe an.
Masculii vor năpârli până la năpârlirea de maturitate. După aceasta, în mod normal, ei nu mai năpârlesc. Femelele vor continua să năpârleasca și după ce devin adulte.
Naparlirea de adult la masculi înseamna năpârlirea la care aceștia devin maturi sexual. Chiar și pentru un începator este foarte ușor să identifice aceste năpârliri deoarece masculul trece prin modificări anatomice.
Câteva semne trebuiesc urmărite pentru a determina că tarantula este în perioada de pre-naparlire. Pot apărea toate, o combinație între ele sau doar unul dintre semne: tarantula refuză hrana, pare letargică, are dificultăți în a se cățăra pe pereții terariului, pielea de pe abdomen se înnegrește (situație mai ușor observabilă la tarantulele din Lumea Noua, care aruncând cu perișori urticanți ajung să aibă pete goale pe abdomen – pielea devenind vizibilă.)
Procesul de năpârlire are o durată foarte variabilă, de la mai puțin de o oră până la peste 12 ore. Este important ca în acest timp păianjenul să nu fie deranjat.
Când o tarantulă este gata să năpârlească, în mod normal aceasta își va face un “covoraș” de pânză. Se va așeza pe acesta cu partea ventrală în sus. După o perioadă cefalotoracele și abdomenul se vor deschide și tarantula va începe să se se desprindă de fostul exoschelet. Sunt vizibile mișcări ușoare, în timp ce animalul își flexează picioarele. Ciclul flexat, odihnit, flexat va continua până când picioarele au ieșit complet din exuviu. După desprinderea completă, acesta va fi dat la o parte, iar tarantula va rămâne pe spate, odihnindu-se și recăpătându-și puterea. Și acum poate uneori să își flexeze picioarele. După ceva timp, se va întoarce în poziție normală. Timp de câteva zile va continuă să se întindă în noul exoschelet.

 
Copierea si utilizarea articolelor si imaginilor pe alte pagini web este interzisa. © 2010-2013 Teraristica Romania

SEO Romania Promovat de Director Web Decoratiuni Addsite Push 2 Check ClickLink.ro Inscrie-te in TOP ! TOP-SITEURI - Cele mai vizitate siteuri astazi www.idesys.ro www.webforest.ro Royalty Free Images MyFreeCopyright.com Registered & Protected

 

jellyfish
jellyfish
jellyfish
jellyfish
Tarantulele - anatomie si reproducere | Tarantule | Nevertebrate